Şi iată că se apropie lansarea următoarei versiuni a popularei distribuţii Ubuntu Linux, versiune ce va purta numele de Natty Narhwal şi care va vedea (în forma sa finală) lumina zilei pe data de 28 aprilie. Acesta va fi probabil unul din cele mai controversate versiuni ale distribuţiei, atenţia tuturor îndreptându-se către Unity, shell-ul pe care Canonical l-a creat şi adoptat în locul lui Gnome Shell.

Urmăresc continuu procesul de dezvoltare al versiunilor de Ubuntu şi încerc să rămân cât de cât la curent cu noutăţile care ni se pregătesc în acestea. De faptul că Unity va fi mediul desktop implicit în Ubuntu 11.04 se ştia încă de dinaintea lansării lui Maverick Meerkat. De ce Mark Shuttleworth, finanţatorul acestei distribuţii, a ales să utilizeze o interfată proiectată pentru dispozitivele cu ecran tactil - ăsta e un lucru pe care încă încerc să îl înţeleg. Nu am fost niciodată adeptul interfeţelor promovate de Unity sau Gnome Shell  pe calculatoarele standard: iconurile mari şi taskbar-urile spaţioase sunt utile atunci când poţi ajunge imediat să le apeşi, nu când trebuie să muţi mouse-ul câte jumătate de metru pentru a ajunge la ele. Pe deasupra Unity încă e destul de instabil (din câte am înţeles din experienţa altora) iar faptul că e atât de dependent de compositing în vremuri în care lumea Linux încă se mai screme cu drivere video problematice îi face prezenţa inutilă în o mulţime de situaţii.

Ideea e că din partea lumii open-source se vrea inovaţie, se vrea originalitate şi cred că tocmai acesta e motivul pentru care ne trezim cu tot soiul de feature-uri inutile şi care mai mult ne încurcă decât ne ajută. Sunt inovaţii de-a dreptul groteşti, făcute cu forţa doar din dorinţa de a arăta faptul că s-a făcut ceva nou, că acuzaţii gen "aţi copiat din Windows" sunt nefondate. Din fericire, 11.04 încă va mai oferi interfaţa clasică oferită de Gnome, însă deja se ştie că va fi ultima versiune ce va oferi acest lucru.

Gnome Shell
La fel ca Unity, Gnome Shell pare şi el a fi gândit mai degrabă pentru dispozitive cu touchscreen. Influenţa pe care o au dispozitivele mobile asupra IT-ului în ultima vreme îşi lasă amprenta şi în modul cum este gândit software-ul. E drept că Linux are un avânt uimitor în această categorie, însă acest lucru nu înseamnă că trebuie să aruncăm la gunoi interfeţele grafice clasice, ce au în spate ani de dezvoltare continuă, pentru a face loc celor adaptate dispozitivelor mobile.

Spre deosebire de Unity, Gnome Shell se poate lăuda şi cu un aspect destul de neplăcut. Desigur, aceasta este doar o chestiune de gusturi, însă părerea mea este că până şi în Paint îţi poate ieşi ceva mai atrăgător decât interfaţa oferită de Gnome Shell, o interfaţă aproape monocromă şi în care negrul este majoritar.

După cum se spunea şi într-un articol de pe Ubuntu Geek, dezvoltatorii nu prea au învăţat nimic din episodul KDE 4, când mii de utilizatori (inclusiv cel de faţă) au încetat a mai utiliza acest DE din cauza impractibilităţii acestuia. De fapt ce se întâmplă acum cu Gnome 3 e fix o reluare a ceea ce s-a întâmplat cu KDE: rescriem totul de la zero, neavând timp să implementăm toate funcţionalităţile din versiunile precedente, iar apoi lansăm produsul şi spunem că totul a fost gândit pentru uşurinţa în utilizare. Şi, ca să îmi întăresc spusele, în Gnome 3 nu există un utilitar care să permită configurarea unor setări de bază, cum ar fi schimbarea temelor sau afişarea butoanelor de minimizare şi maximizare.

În ce direcţie o luăm
Personal voi mai sta lipit de Ubuntu şi Gnome atâta vreme cât mi se va mai oferi un desktop classic. După aceea ori voi lua în calcul trecerea la KDE (care între timp pare că s-a mai maturizat), ori la XFCE (care pare destul de apropiat de Gnome). Refuz să utilizez un mediu desktop obositor, în care e nevoie de 'nşpe click-uri pentru a de-minimiza o fereastră şi în care opţiunile de personalizare sunt extrem de restrânse. RIP Gnome.