Installer-ul se poate lansa dând dublu-click pe iconul "Install on Disk" de pe desktop. Imediat va porni un program care vă va ajuta să instalaţi distribuţia pe hard-disk. Installer-ul este uşor de folosit şi îşi face treaba aşa cum trebuie. La pornirea installer-ului veţi fi întâmpinat de un ecran care vă va întreba dacă sunteţi gata să instalaţi Sabayon Linux. Apăsând pe "Next" ("Înainte") veţi trece la pasul următor de unde veţi putea să selectaţi limba installer-ului. Din păcate nu avem limba română, aşa că va trebui să ne mulţumim cu engleză, sau o altă limbă pe care o cunoaştem mai bine şi care există în listă. În pasul următor al instalării putem să alegem maparea de tastatură, adică dacă dorim ca tastele să aibă un aranjament standard (U.S. English) sau unul adaptat unei anumite limbi (de exemplu, varianta pentru limba română va activa diacriticele).
În pasul următor vine unul din punctele forte ale installer-ului Sabayon. Putem să alegem mediul desktop pe care dorim să îl folosim. KDE şi Gnome sunt cele mai cunoscute dar şi cele mai complexe, pe când XFCE e mai rapid dar cu funcţii mai puţine. Există chiar şi un mod special pentru celebrul EeePC de la ASUS. Dacă ai un PC vechi poţi alege Fluxbox, sau dacă nu vrei o interfaţă grafică poţi alege să instalez doar un sistem de bază. Cel mai probabil vei alege KDE deoarece acesta e mediul desktop primar în Sabayon, drept urmare este mai adaptat distribuţiei decât Gnome.
În următoarea instanţă a installer-ului vom putea să selectăm categoriile de aplicaţii pe care le dorim instalate pe hard-disk. De exemplu, dacă nu dorim aplicaţii office vom debifa categoria respectivă. Apăsând pe Next (Înainte) vom putea selecta fiecare program în parte pe care dorim, sau nu, să îl instalăm. Dacă nu eşti un iniţiat în Linux ar trebui să laşi această listă în pace. Dacă, în schimb, ştii la ce ajută fiecare program în parte poţi să îţi personalizezi distribuţia selectând doar pachetele de care ai nevoie.
În pasul următor al instalării vom putea să alegem serviciile pe care dorim să le pornim odată cu sistemul de operare.
Samba - oferă interoperabilitate cu sistem de sharing al Windows-ului. Dacă îţi place să navighezi prin "Neighborhood network" lasă acest serviciu pornit
CUPS - Common UNIX Print System: dacă ai o imprimantă, lasă acest serviciu activat. E bine să îl laşi activat chiar şi dacă nu ai imprimantă - nu se ştie când îţi iei una :)
NFS - nu e Need For Speed, ci Network File Sharing. Activează-l dacă îţi place să foloseşti share-ul de reţea şi dacă mai ai şi alte PC-uri Linux cu care să împarţi fişiere.
Secure Shell (ssh) - serviciu destinat în special serverelor, pentru administrarea lor la distanţă (un soi de VNC pentru consolă). Cel mai probabil nu vei avea nevoie de acest serviciu, aşa că lasă-l dezactivat.
Ţine cont că fiecare serviciu activat înseamnă un boot mai lung cu câteva secunde. Dacă vrei securitate maximă debifează toate aceste servicii, în felul acesta neavând niciun port deschis.
Pasul următor este cel mai important. Putem alege cum să partiţionăm hard-disk-ul. Dacă nu vrei să te trezeşti cu date pierdute alege partiţionarea manuală. Linux necesită un alt tip de partiţii faţă de Windows, care foloseşte NTFS sau FAT. În caz că vei primi un mesaj de eroare care îţi spune că tabela de partiţii nu a putut fi citită, e mai bine să laşi baltă instalarea (asta dacă ţii la datele tale de pe hard-disk). Se pare că managerul de partiţii al lui Sabayon îşi prinde urechile dacă ai o tabelă de partiţii mai fragmentată. Totodată acea eroare îţi va apare şi dacă ai un HDD nou, pe care încă nu l-ai partiţionat (cum a fost cazul meu, însă aici e vorba de o maşină virtuală).
În pasul următor va trebui să îţi creezi partiţiile necesare Linux-ului. Dacă nu ţi-ai creeat partiţiile necesare înainte de a porni installer-ul, o poţi face folosind GParted, care este inclus în distribuţie. Cu GParted poţi să tai dintr-o partiţie pentru a-ţi face una goală. Lucrul cu partiţiile necesită o atenţie maximă, deoarece riscaţi să pierdeţi date din memoria PC-ului. Nu e prea distractiv să vezi că, din greşeală, ţi-ai şters toate pozele din excursia la mare.
Dacă ai creeat deja viitoarele partiţii Linux, din installer va trebui să le creezi şi să le formatezi. Selectaţi viitoarea partiţie şi daţi click pe butonul "New". În fereastra care apare va trebui să completaţi datele noii partiţii.
La Mount Point vei alege "/", pentru a spune programului că acolo vrei să instalezi Sabayon. Structura de fişiere din Linux diferă faţă de cea din Windows. În Linux, "/" reprezintă "C:\"-ul din Windows, sau mai exact %SYSTEMROOT%.
La File System Type vei alege tipul sistemului de fişiere. Dacă în Windows ai NTFS sau FAT, în Linux va trebui să alegi dintre ext2, ext3, ext4, reiserfs, jsf sau xsf. Cel mai recomandat ar fi să alegi între ext3 sau ReiserFS, deoarece acestea sunt cele mai folosite în momentul de faţă (ReiserFS are avantajul că "it kills your wife" - Linuxiştii ştiu ce spun :) )
La Size (MB) vei introduce dimensiunea în MegaBytes a noii partiţii. Vezi ca să rămână vreo 700MB, pentru o nouă partiţie ce va avea rolul de memorie virtuală. Apasă OK pentru a finaliza creearea noii partiţii. Dacă ai greşit cu ceva, nu intra în panică - noua configuraţie a partiţiilor nu a fost încă aplicată, deci poţi încă să faci modificări.
Din spaţiul care a rămas de la creearea primei partiţii (după cum am zis - e bine să rămână vreo 700MB) creează o nouă partiţie. De data aceasta, la Mount Point nu vei scrie nimic, iar la File System Type vei alege "swap". La Size (MB) vei scrie dimensiunea dorită a partiţiei swap (în cazul de faţă, cât a mai rămas). Desigur că odată ce vei avansa în utilizarea sistemului Linux vei şti să configurezi mai bine tabela de partiţii. De exemplu, dacă îţi vei personaliza setările distribuţiei vei dori ca acestea să nu fie pierdute la o eventuală reinstalare. În cazul acesta, îţi vei creea mai multe partiţii cu puncte de montare diferite (/etc şi /home, în cazul definit mai sus). Pentru început această configurare este mai mult decât bună.
În pasul următor instalării vei putea configura boot-loader-ul. Boot loader-ul este un mic progrămel ce se instalează pe hard-disk şi care îţi permite să alegi ce sistem de operare preferi să porneşti. În mod normal, Sabayon ar trebui să detecteze celelalte sisteme de operare (cum ar fi Windows), însă dacă acest lucru nu se întâmplă vei putea să îl adaugi tu. De exemplu, dacă ai Windows XP instalat în PC şi acesta nu a apărut în lista cu sistemele de operare detectate, vei da click pe "Add" iar în fereastra care va apare vei scrie numele sistemului de operare (Windows XP, în cazul nostru) şi partiţia pe care e instalat (cel mai probabil pe prima partiţie). Poţi să setezi şi o parolă pentru bootloader bifând opţiunea "Use a boot loader password".
Apăsând pe "Next" vei fi dus în fereastra de configurare a conexiunii la Internet. În cele mai multe dintre cazuri placa de reţea se autoconfigurează prin DHCP (Dynamic Host Controller Protocol). Dacă reţeaua la care eşti conectat nu are un server DHCP, vei fi nevoit să îţi introduci datele conexiunii selectând placa ta de reţea din lista "Network Devices" şi dând click pe butonul "Edit". Debifează opţiunea Configure using DHCP pentru a putea să introduci manual datele IP-urile necesare conexiunii. Dacă nu vrei ca să te conectezi automat la internet atunci când porneşti sistemul de operare debifează opţiunea Activate on boot. Click pe "Ok" pentru a salva setările.
În instanţa următare a instalării vom alege zona de timp în care ne aflăm. Pentru România vei alege "Europe/Bucharest". De asemenea dacă ai o mână precisă poţi să selectezi capitala României din mapamond-ul afişat.
Apăsând pe "Next" procedem la următorul pas, cel de configurare a conturilor. În primele două casete de editare de sus vom introduce parola utilizatorului root. În Linux, utilizatorul root este cel ce are puteri extreme în sistemul de operare. Dacă vei dori să instalezi programe noi sau să modifici din fişierele vitale ale sistemului de operare va trebui să ştii parola utilizatorului root. E bine ca parola ce o vei seta pentru administrarea sistemului să fie cât mai puternică deoarece în ea stă stabilitatea şi imunitatea la viruşi a sistemului de operare Linux. În casetele de editare de mai jos vom seta un utilizator normal pe care îl vom folosi în munca de zi cu zi:
Real Name - aici vei scrie numele tău complet şi real, folosit uneori de către aplicaţii pentru identificarea autorului unor documente, e-mail-uri, etc.
Username - numele de utilizator. Cel mai bine e să nu foloseşti diacritice sau majuscule în completarea acestei casete.
Password - parola pe care o vei folosi pentru a te autentifica. Evită folosirea aceleiaşi parole ca cea a utilizatorului root.
Confirm - confirmarea parolei de autentificare, pentru a se evita greşelile de scriere.
Dacă doreşti să mai adaugi utilizatori foloseşte butonul "Add" din categoria "Additional accounts".